Diabetul zaharat tip 2
Frecvenţă. Aceastǎ formǎ de diabet, care cuprinde aproximativ 90-95% din totalitatea pacienţilor cu diabet zaharat, se mai numeşte şi diabet non-insulinodependent, diabet zaharat de tip 2 sau diabetul adultului.
Etiologie. În aceastǎ formǎ a bolii se încadreazǎ pacienţii cu rezistenţǎ la insulinǎ sau/şi care prezintǎ un deficit relativ de insulinǎ. De cele mai multe ori, aceste persoane nu au nevoie de administrarea exogenă de insulinǎ pentru a supravieţui. Distrucţia autoimunǎ a pancreasului NU este prezentǎ.
Factori determinanţi. Riscul de a face aceastǎ formǎ de diabet creşte odatǎ cu vârsta, obezitatea şi lipsa activitǎţii fizice. Cei mai mulţi pacienţi cu aceastǎ formǎ de diabet sunt obezi, obezitatea în sine fiind o cauzǎ ce determinǎ apariţia insulino-rezistenţei tisulare. Pacienţii care nu sunt obezi dupǎ standardele tradiţionale de greutate, pot prezenta un procent crescut de grǎsime, mai ales în zona abdominalǎ.
Acest tip de diabet apare mai frecvent la femei cu diabet de sarcinǎ în antecedente. Factori de risc sunt de asemenea hipertensiunea arterială sau dislipidemiile, iar frecvenţa variazǎ şi în funcţie de rasǎ şi de grupul etnic. Diabetul de tip 2 are o puternică predispoziţia geneticǎ, mult mai pronunţată decât la tipul 1 de diabet. Oricum, genetica diabetului de tip 2 este complexǎ şi încă nedefinitǎ în totalitate.
Manifestare. Cetoacidoza apare rar în acest în acest tip de diabet datorită unei secreţii încă existente de insulină. Când apare însă, este cel mai frecvent asociată cu stressul sau o boalǎ infecţiosă. Aceastǎ formǎ de diabet poate rǎmâne nediagnosticatǎ pentru mulţi ani, deoarece glicemia creşte lent, corpul adaptânduse parţial, iar stadiile tardive nu sunt suficient de severe pentru ca pacientul sǎ observe o exacerbare a vreunui simptom clasic de manifestare a diabetului (mai ales poliurie şi polidpsie). Cel mai adesea diagnosticul se pune în mod întâmplător, printr-un control de rutină care include şi o determinare a glicemiei.
Insulina. Pacienţii pot prezenta valori normale sau uşor crescute ale insulinei şi valori crescute ale glicemiei. În timp, datorită glucotoxicităţii şi a suprasolicitării pancreatice, se ajunge în general la o scădere a secreţie de insulinǎ care, în contextul insulino-rezistenţei, potenţează creşterea glicemiei.
Evoluţie. Aceasta este de lungă durată, în mod clasic trecând printr-o fază care poate fi tratată prin măsuri dietetice şi de modificare a stilului de viaţă, eventual necesitând apoi un tratament cu antidiabetice orale (clic pt. detalii) şi în final cu insulină (clic pt. detalii). Aceşti pacienţi prezintǎ un risc crecut de a dezvolta complicaţii macro- şi microvasculare datorită diagnosticului tardiv şi a unui tratament inadecvat (diabetul nu doare...).
Autori: Paul Enus-Raduca, Fineas Nandrean
Sursă: Diagnosis and clasification of Diabetes Melllitus - Diabetes Care, Vol. 31, Supplement 1, Ian. 2008, pag. S56-S57
