Majoritatea pacienţilor diabetici trataţi cu insulină folosesc pen-urile, întrucât ele fac injectarea mai uşoară şi mai discretă. Cu toate acestea, toţi pacienţii ar trebui să se descurce şi cu seringa şi cu flaconul de insulină, pentru a fi pregătiţi pentru cazuri de urgenţă, cum ar fi defectarea pen-ului. În cele ce urmează vor fi descrise aspectele tehnice ale ambelor metode de administrare şi sfaturi practice, pentru a asigura succesul injectării insulinei şi evitarea comiterii de greşeli.
O trecere scurtă în revistă a acestui articol:
· Injectarea cu seringa
· Ce este necesar ?
· Cum se procedează ?
· Sunt pen-urile mai bune ?
· Seringile şi acele de pen: cât trebuie folosite, cât de des trebuie schimbate ?
· Injectarea: unde şi cum ?
· Cum se păstrează insulina ?
Injectarea cu seringa
Această metodă, oarecum învechită şi laborioasă, are însă şi avantaje. În cazul în care pacientul trebuie să îşi administreze în acelaşi timp atât insulină cu acţiune întârziată cât şi insulină rapidă, acestea pot fi trase în aceeaşi seringă, una după alta şi astfel, spre deosebire de pen, pacientul suferă doar o înţepătură.
Ce este necesar
Seringi de insulină U40 (20, 40, 80 unităţi)
Flacoane de insulină U40 (însemnând 40 unităţi/ml)
Când pen-ul este defect: seringi de insulină U100 (30, 50, 100 unităţi), cartuşe de insulină U100 (100 unităţi/ml).
Cum se procedează ?
În cazul în care trebuie amestecate insulina cu acţiune întârziată şi insulina rapidă în aceeaşi seringă, trebuie mai întâi ca insulina NPH tulbure să fie bine mixată. Pentru aceasta se scutură flaconul de aproximativ 20 de ori. Recomandarea veche, de a roti flaconul de câteva ori între palme, nu este suficientă de obicei pentru a obţine un amestec omogen.
Flacoanele de insulină sunt închise ermetic cu ajutorul unui dop de cauciuc. Pentru a evita formarea de vid în interiorul flaconului, se injectează iniţial cu ajutorul seringii în fiecare flacon o cantitate de aer aproximativ egală cu cantitatea de insulină ce urmează a fi extrasă. Doar dupa aceasta se poate aspira în seringă cantitatea necesară de insulină retard, de preferat cu o unitate sau două mai mult decât necesar, întrucât pe ac rămâne o cantitate mică de aer, care în momentul extragerii insulinei din flacon va ajunge în seringă. Ciocănind uşor seringa şi împingând încet pistonul până la nivelul cantităţii dorite de insulină, aerul va fi uşor eliminat. Apoi se aspiră în seringă şi cantitatea corespunzătoare de insulină rapidă. În cazul în care s-a tras accidental o cantitate eronată de insulină, amestecul trebuie aruncat, altfel raportul între cele două tipuri de insulină nu va mai corespunde. Iar la împingerea înapoi a pistonului până la nivelul cantităţii corecte de insulină, se va introduce o cantitate mică de insulină retard în interiorul flaconului de insulină rapidă. La o privire atentă se poate observa această turbiditate.
Din acest motiv se recomandă următoarea ordine: mai întâi aspirarea în seringă a insulinei retard şi numai apoi a insulinei rapide.
Sunt pen-urile mai bune ?
Cu ajutorul unui pen injectarea insulinei se poate face într-o manieră mai elegantă şi mai discretă, însă şi folosirea pen-ului presupune cunoaşterea anumitor detalii tehnice. În cazul folosirii unei insuline retard sau a unui amestec insulinic, pen-ul trebuie scuturat de cel puţin 20 de ori în sensul lungimii acestuia. Pentru a facilita mixarea, cartuşele produse de firma Aventis conţin trei sfere mici de oţel, iar cartuşele produse de NovoNordisk, Lilly şi Berlin Chemie o sferă de sticlă. Pentru a fi siguri de funcţionalitatea pen-ului, este recomandat ca după fiecare schimbare de cartuş şi înaintea fiecărei injectări să se seteze la nivelul pen-ului o cantitate mică de insulină (circa 1-2 unităţi), şi prin apăsarea pistonului să se verifice dacă prin vârful acului curge insulină.
Chiar şi pentru pacienţii diabetici cu deficienţe vizuale această verficare nu constituie o problemă, întrucât insulina este uşor de recunoscut datorită conservanţilor cu miros specific. Variaţiile de temperatură pot conduce la pătrunderea aerului în interiorul cartuşelor prin desfacerea acelor şi astfel la mici variaţii la setarea dozelor. De aceea cartuşele de insulină ar trebui verificate periodic şi eventualele bule de aer eliminate. Atunci când pen-ul se defectează, este foarte important ca insulina să fie aspirată din cartuş numai cu ajutorul unei seringi de tip U100. Daca s-ar folosi seringi de tip U40, ar trebui aspirată numai 40% din doza dorită, întrucât insulina din cartuşele de pen este de două ori şi jumătate mai concentrată decât cea din flacon. După cum puteţi vedea, lucrurile se pot complica uneori, aşa că e bine să aveţi la îndemână „uneltele” potrivite .
Seringile şi acele de pen: cât trebuie folosite, cât de des trebuie schimbate?
Pe piaţă se găsesc seringi cu ace având lungimea de 12, respectiv 8 mm, precum şi ace de pen cu lungimea de 12, 10, 8, 6, respectiv 5 mm. Principiul de bază este: cu cât există mai mult ţesut adipos şi cu cât se injectează mai multă insulină, cu atât mai lung trebuie să fie acul. Acele foarte scurte se recomandă a se folosi doar la persoanele foarte svelte şi la copii, eventual la pacienţii cărora le este considerabil frică de ace. La aceste ace scurte, pericolul ca insulina să reflueze pe canalul înţepăturii este mai mare. Durerile la injectare apar cel mai adesea în cazul folosirii prea îndelungate a aceluiaşi ac.
Seringile şi acele de pen pot fi folosite de mai multe ori. Este recomandată însă schimbarea lor după 2 până la 4 utilizări, când deja se poate observa microscopic uzarea parţială a acului şi a stratului de silicon. În condiţiile în care acul nu este schimbat la timp, injecţia va deveni progresiv mai dureroasă şi administrarea pierde din eficienţă.
Injectarea: unde şi cum ?
Următoarele regiuni anatomice sunt adecvate administrării subcutanate de insulină:
· abdomen (la dreapta sau la stânga ombilicului)
· faţa posterioară a braţului (nu este de elecţie, unii medici nu o recomandă)
· faţa anterioară a coapsei
· regiunea fesieră
Aceste regiuni diferă în ceea ce priveşte viteza de absorbţie (şi implicit de acţiune) a insulinei: la nivelul abdomenului insulina se absoarbe cel mai rapid, la nivelul braţului absorbţia este moderat rapidă, iar la nivelul coapsei şi în regiunea fesieră se absoarbe cel mai lent. De aceea se recomandă respectarea unei scheme de administrare, de exemplu insulina normală (umană rapidă) să fie injectată la nivel abdominal, iar insulina cu acţiune lungă la nivelul coapsei sau la nivel fesier. Este important ca schema folosită să fie riguros respectată, întrucât schimbările nesistematizate pot conduce la apariţia dezechilibrelor glicemice.
De asemenea este foarte important ca între diferitele locuri de injectare (între „înţepături”) să se lase o distanţă de câţiva centimetri, pentru a evita pe cât posibil apariţia zonelor de scleroză („întăritură”). Aceste îngroşări ale ţesutului adipos pot să apară în urma injectării frecvente a insulinei în acelaşi loc, deoarece insulina este un hormon de creştere şi poate conduce la o creştere excesivă locală a ţesutului subcutanat. Dacă sunt folosite ace uzate, care lezează ţesutul, vor fi eliberaţi hormoni de creştere care vor contribui suplimentar la modificările locale ale ţesutului adipos. Desinfecţia locală nu este necesară, întrucât canalul subţire al înţepăturii se închide repede, iar insulina conţine conservanţi cu proprietăţi antibacteriene.
La nivelul locului ales pentru injectare, se formează o plică de ţesut subcutanat între degetul mare şi degetul arătător, astfel încât acul să fie introdus numai în ţesutul adipos şi mai ales la persoanele slabe să nu fie lezat ţesutul muscular. Injecţia poate fi executată perpendicular pe planul tegumentului sau înclinat, recomandările ca unghiul de înţepătură să se situeze undeva la 30 sau 45 grade nefiind foarte practice. Formarea unei plici cutanate la nivelul braţului este mai complicată, întrucât mâna care nu ţine seringa (pen-ul) nu poate fi folosită pe post de ajutor; totuşi este posibilă prin sprijinirea feţei posterioare a braţului pe spătarul unui scaun şi urmată de împingerea uşoară înainte. După injectarea insulinei trebuie aşteptat până la zece secunde până la scoaterea acului, pentru a oferi suficient timp insulinei să se disperseze în ţesut. Sfat: dacă vi s-a întâmplat de mai multe ori, ca insulina să vină înapoi pe canalul înţepăturii, puteţi încerca următorul lucru: înainte de scoaterea acului înclinaţi uşor penul, respectiv seringa, astfel încât canalul de injectare să fie plasat într-o parte, iar insulina să rămână în ţesut.
Cum se păstrează insulina ?
Insulina folosită în mod curent poate fi păstrată până la patru săptămâni la temperatura camerei (maximum 30◦ C), iar rezervele de insulină trebuie ţinute în frigider la o temperatură de 2 până la 8◦ C. Expunerea directă la razele solare sau îngheţarea trebuie evitate, întrucât conduc la pierderea acţiunii terapeutice a insulinei. În cazul deplasărilor mai îndelungate, se poate recurge la învelirea insulinei într-un prosop ud sau la introducerea ei într-un termos plin cu apă rece.
Autori: Heiko Feßler, Kerstin Bayer Poersch; Prof. Dr. med. Thomas Haak; Cnetrul de Diabet Mergentheim, Germania.
Traducerea: Dr. Paul Enus-Raduca, Dr. Alexandra Pop
