Autor:

Dr. Alin Ştirban, Bad Oeynhausen, Germania.

Simptomele bolii beriberi au fost descrise încă în jurul anului 2600 î.C. Au trebuit să treacă peste 4000 de ani până să realizăm că aceasta se datorează unei hipovitaminoze, să descoperim vitamina B1- tiamina (1910 Umetaro Suzuki) şi să o sintetizăm (1936 concomitent de către R. R. Williams şi Andersag). În 1952 cercetătorul japonez Fujiwara sintetiza benfotiamina, un derivat de tiamină.

Benfotiamina se caracterizează printr-o biodisponibilitate de 5-6 ori crescută faţă de tiamina hidrosolubilă şi este cu succes folosită în tratamentul bolii beriberi, în deficitul de vitamină B1 din cadrul alcoolismului, precum şi în tratamentul neuropatiei diabetice.

O monografie amănunţită a benfotiaminei poate fi citită aici.

Tiamina este un cofactor esenţial al unor enzime implicate în metabolismul glucidic. În urmă cu câţiva ani Hammes, Brownlee şi colaboratorii descopereau că benfotiamina blochează 3 patomecanisme ale apariţiei complicaţiilor diabetului zaharat şi previne retinopatia experimentală (Hammes et al, Nature Medicine, 2003). Acest articol a revoluţionat cercetarea efectelor benfotiaminei. De curând a fost descris faptul că benfotiamina are efecte antioxidative directe (Schupp et al, Diabetes Metab Res Rev. 2008). Grupa noastră de cercetare a demonstrat că tratamentul cu benfotiamină reduce disfuncţia endotelială postprandială (Stirban et al, Diabetes Care, 2006) şi scăderea concentraţiei de adiponectină (Stirban et al, Diabetes Care, 2006) la pacienţi cu diabet zaharat. La fumători, benfotiamina este în măsură să reducă substanţial disfuncţia vasculară care apare după fumatul unei ţigări.

Date multiple sugerează că tiamina şi benfotiamina previn apariţia complicaţiilor diabetice cum ar fi retinopatia, nefropatia, neuropatia şi influenţează pozitiv funcţia vasculară. Studii clinice care să demonstreze aceste efecte sunt în curs de desfăşurare.

Un studiu apărut de curând a arătat că 75% din pacienţii cu diabet zaharat au un deficit de tiamină datorită unei eliminări renale exacerbate (Thornalley, Diabetologia 2007). Substituţia cu tiamină la acest grup de pacienţi este prin urmare necesară. Nu există însă recomandări exacte privind doza necesară unei substituţii de lungă durată, aceasta trebuind să fie individualizată în funcţie de profilul pacientului.