1. Generalitǎţi despre terapia convenţionalǎ cu insulinǎ
Terapia convenţionalǎ cu insulinǎ presupune adiminstrarea unui preparat de insulinǎ cu duratǎ de acţiune intermediarǎ, sau a unui preparat combinat între o insulinǎ cu acţiune intermediarǎ (14-16 ore, n.t.) şi o insulinǎ normalǎ (acţiune aprox. 6-8 ore, n.t.). Administrarea unei singure doze pe zi este cel mai uşor de urmat de cǎtre pacienţi şi reprezintǎ în multe situaţii, o soluţie bunǎ de tratament a DZ tip 2 în combinaţie cu antidiabeticele orale. Totuşi, de multe ori sunt necesare 2 adiministrǎri zilnice pentru atingerea unui status glicemic optim. În acest caz, douǎ treimi din necesarul zilnic de insulinǎ (aproximativ 0,6 unitǎţi insulinǎ per kg corp) vor fi administrate înainte de micul dejun iar restul înainte de cinǎ. Fiecare dozǎ este compusǎ de regulă din o treime insulinǎ normalǎ şi douǎ treimi insulinǎ intermediarǎ.
La fiecare administrare se poate folosi insulinǎ mixtǎ (preparat combinat). Administrarea de dimineaţǎ acoperǎ prin insulina intermediarǎ pe care o conţine necesarul cauzat de masa de prânz, cât şi necesarul bazal pânǎ seara. Administrarea de searǎ acoperǎ necesarul de la cinǎ, cât şi necesarul bazal pânǎ în dimineaţa urmǎtoare.
Acest tip de administrare necesitǎ de multe ori respectarea unei durate variabile între administrarea de insulinǎ şi aportul alimentar. În cazul unei glicemii între 120-140, mg/dl acest interval ar trebui sǎ fie de 20-30 minute; dacǎ valoarea glicemicǎ de pornire este mai scǎzutǎ, intervalul de timp dintre administrarea insulinei si aportul alimentar trebuie şi el redus, adicǎ masa trebuie sǎ urmeze îndeaproape administrarea de insulinǎ. La o valoare a glicemiei crescutǎ, acest interval trebuie crescut şi el pânǎ la un interval de 45-60 minute.
Un şi mai bun control al glicemiei se obţine cu 3 administrǎri de insulinǎ: dimineaţa şi searǎ insulinǎ mixtǎ iar la prânz o insulinǎ normalǎ pentru a contracara eventualele creşteri glicemice postprandiale.
Terapia conveţionalǎ cu insulinǎ în cazul DZ tip 1 este indicatǎ doar în cazuri excepţionale.
2. Modalitǎţi de aplicare a terapiei convenţionale cu insulinǎ
Terapia conveţionalǎ cu insulinǎ este potrivitǎ pentru pacienţii cu DZ tip 2 la care antidiabeticele orale nu dau efecte glicemice satisfǎcǎtoare. Pentru pacienţii cu DZ tip 1, aceastǎ terapie intrǎ în discuţie doar dacǎ pacientul nu este dispus sǎ-şi mǎsoare glicemia de mai multe ori pe zi şi sǎ-şi calculeze doza de insulinǎ necesarǎ (pentru fiecare masă, n.t.). În acest din urmă caz pacientul trebuie însă să accepte ca obiceiuri alimentare să rămână relativ fixe în ceea ce priveşte timpul şi cantitatea. În aceastǎ schemǎ terapeuticǎ, programul zilnic al pacientului trebuie pǎstrat cât mai echilibrat iar activitatea şi mişcarea fizicǎ trebuie sǎ fie constante. Pacienţii cu vârstǎ înaintatǎ sau cu deficienţe mentale, care beneficiazǎ de îngrijire limitatǎ, pot beneficia totuşi de terapia conveţionalǎ cu insulinǎ ca metodǎ de primǎ intenţie, chiar dacǎ suferǎ de tipul 1 de DZ.
3. Avantaje şi dezavantaje ale terapiei convenţionale cu insulinǎ în DZ tip 2
Avantaje: Pentru pacient este cea mai comodǎ metodǎ de tratament deoarece necesitǎ cel mai adesea 2, maxim 3 administrǎri de insulinǎ pe zi. Înafarǎ de aceasta, de cele mai multe ori nu este necesarǎ mǎsurarea glicemiei înainte şi dupǎ fiecare masǎ.
Dezavantaje: Alimentaţia trebuie sǎ fie strict adaptatǎ cantitǎţii de insulinǎ deja administratǎ, adicǎ pacientul trebuie sǎ menţinǎ o schemǎ de alimentaţie foarte strictǎ. Deoarece între mesele principale concentraţia de insulinǎ din sânge este crescutǎ în mod nefiziologic, pacientul este nevoit sǎ recurgǎ la mai multe gustǎri mici pentru a preveni hipoglicemiile. Asfel, sunt necesare 5-6 mese distribuite de-a lungul zilei. La fel, mişcarea sau alte activitǎţi fizice care se reflectǎ asupra glicemiei, trebuie planificate dinainte.
Dacă se administrează doar insulinǎ reatrd (nu în combinaţie), aceasta duce deseori la creşteri marcate ale glicemiei postprandiale (deoarece insulina retard acoperă doar nevoia bazală de insulină şi nu nevoia crescută de dupa masă, n.t.) şi astfel, acest tip de insulinǎ nu reuşeşte singur sǎ menţinǎ glicemii satisfǎcǎtoare (făcând necesară trecera la o schemă de tratament intensivată, n.t.).
Autor: Dr. med. Melanie Stapperfend, Prof. Dr. med. Werner Scherbaum, Institutul German de cercetare pentru Diabet din Düsseldorf, Germania.
Link către articolul în original: www.diabetes-deutschland.de/4692.htm
Traducere: Dr. Fineas Năndrean
