1. Generalitǎţi despre terapia intensivǎ (intensivata) cu insulinǎ
Terapia intensivǎ cu insulinǎ are la bazǎ conceptul "basis-bolus". Acesta presupune administrarea de 1-3 ori pe zi a unui preparat de insulinǎ cu acţiune lungǎ (sau intermediară, n.t.) care sǎ acopere necesarul bazal de insulinǎ şi administrarea unui preparat de insulinǎ cu acţiune scurtǎ pentru acoperirea necesarului postprandial. Aceastǎ tehnicǎ permite pacienţilor calcularea individualizatǎ a dozelor de insulinǎ şi a momentului administrǎrii în funcţie de conţinutul meselor şi de valoarea mǎsuratǎ a glicemiei.
Existǎ douǎ metode diferite care folosesc acest concept al terapiei intensive cu insulinǎ:
a) terapia intensivǎ convenţionalǎ cu insulinǎ (ICT). Aceastǎ metodǎ presupune administrarea unei insuline normale înainte de fiecare masǎ. Preparatul de insulinǎ cu acţiune lungǎ sau intermediarǎ trebuie administrat de 1-3 ori pe zi dupǎ cum urmeazǎ: întotdeauna seara (ora 22-24), de cele mai multe ori şi dimineaţa şi doar uneori la prânz.
Reguli de dozare a insulinei:
- pentru acoperirea necesarului bazal de insulinǎ, aproximativ jumǎtate din necesarul zilnic va fi administratǎ sub forma unui preparat cu acţiune lungǎ.
- doza de insulinǎ bazalǎ de dimineaţǎ constituie aprox. 70% din doza de searǎ (în cazul în care aceasta din urmă a fost administratǎ înainte de culcare).
- doza de searǎ trebuie calculatǎ întotdeauna ţinând cont de valoarea glicemiei a-jeune.
- dozele de insulinǎ normalǎ necesare fiecǎrei mese se calculeazǎ în funcţie de conţinutul de glucide, de glicemia mǎsuratǎ, de activitatea fizicǎ planificatǎ, cât şi de momentul zilei. Şi aici trebuie sǎ se ţinǎ cont de valorile glicemiei pentru calculul timpului necesar de la administrarea insulinei până la aportul alimentar (0-60 min). La valori glicemice scǎzute, imediat dupǎ administrarea insulinei trebuie sǎ urmeze aportul alimentar. La valori glicemice normale sau crescute, se va pǎstra o distanţǎ de 20-60 minute între administrarea insulinei şi alimentaţie.
- deoarece sensibilitatea la insulinǎ este dependentǎ de momentul zilei, o altǎ regulǎ de calcul a necesarului zilnic de insulinǎ este prezentat în ceea ce urmează (valorile sunt orientative şi pot varia de la o persoană la alta, necesarul de insulină trebuie calculat deci individual, n.t.):
1,5-2,5 UI de insulină per unitate de pâine - dimineaţa
1,0 UI de insulină per unitate de pâine - prânz
1,0-1,5 UI de insulină per unitate de pâine - cinǎ
b) tratamentul cu ajutorul pompelor de insulinǎ (CSII- continuous subcutaneous insulin infusion, n.t..). Pompele cu insulinǎ folosesc exclusiv insulinǎ normalǎ sau analogi de insulinǎ cu acţiune scurtǎ. Insulina este administratǎ continuu subcutan sau rareori intraperitoneal, conform necesarului bazal al pacientului. Pe lângǎ aceasta, pacientul poate individualiza doza necesarǎ fiecǎrei mese (pe care o administrează ca şi bolus, n.t.).
2. Modalitǎţi de aplicare a terapiei intensive convenţionale cu insulinǎ (ICT)
ICT este folositǎ de pacienţi cu DZ insulino-dependenţi care sunt dispuşi sǎ-şi administreze de cel puţin 3-4 ori pe zi insulinǎ. Înafarǎ de aceasta, este absolut necesarǎ controlarea glicemiei de mai multe ori pe zi, iar pacienţii trebuie sǎ fie capabili sǎ-şi calculeze dozele de insulinǎ aferente.
Aceastǎ formǎ de tratament este potrivitǎ pentru majoritatea pacinţilor cu DZ tip 1 şi mai ales pentru acei pacienţi care au un program zilnic variabil. Aceşti pacienţi au nevoie de un curs intensiv, cât şi de menţinerea sub observaţie a evoluţiei tratamentului de către medici avizaţi sub îndrumarea un medic diabetolog.
3. Avantaje şi dezavantaje ale ICT
Avantaje: Aceastǎ metodǎ permite calcularea dozelor necesare de insulinǎ în funcţie de conţinutul şi momentul mesei, astfel încât programul zilnic şi activitatea fizicǎ pot fi organizate în mod flexibil. Aceastǎ metodǎ permite de cele mai multe ori atingerea unui status glicemic mult mai bun, deoarece respectǎ ritmul zilnic, natural de secreţie şi eliberare a insulinei.
Dezavantaje: Aceastǎ medotǎ necesitǎ atât administrarea zilnicǎ a mai multor doze de insulinǎ, cât şi mǎsurarea glicemiei de mai multe ori. Pacientul trebuie sǎ-şi calculeze doza de insulinǎ înainte de fiecare masǎ şi nu poate pǎstra o schemǎ fixǎ de tratament ca şi în cazul terapiei convenţionale.
Terapia cu pompe de insulinǎ este mult mai scumpǎ decât ICT. Ea are indicaţii foarte speciale şi intrǎ în discuţie doar la pacienţii la care ICT a eşuat, de cele mai multe ori pacienţi tineri cu DZ tip 1, bine instruiţi şi motivaţi.
Autor: Dr. med. Melanie Stapperfend, Prof. Dr. med. Werner Scherbaum, Institutul German de cercetare pentru Diabet din Düsseldorf, Germania.
Link către articolul în original în limba germană:
www.diabetes-deutschland.de/1668.htm
Traducere: Fineas Năndrean
