Cercetătorii de la Universitatea John Hopkins (USA) au reuşit, prin intermediul unei tehnici nou-dezvoltate, marcarea şi vizualizarea celulelor insulare transplantate. Acesta ar putea fi un pas extrem de important pentru cercetarea traiectoriei celulelor transplantate, precum şi a mecanismelor care conduc în final la scăderea performanţei şi eşecul transplantului.
Tehnica de transplant presupune izolarea celulelor insulare din pancreasul donatorilor de organe, celule ce vor fi administrate prin cateterizarea venei porte şi astfel dirijate hepatic.
Întreaga procedură se efectuează sub anestezie locală. Celule pătrund în torentul sangvin şi se distribuie în reţeaua intrahepatică, de unde vor începe eliberarea în circulaţie a insulinei şi a hormonului său de contrareglare, glucagonul. Scopul principal al procedurii este ca pacienţii cu diabet tip 1 care primesc celule insulare de la donatori, să renunţe la aportul exogen de insulină.
O mare problemă, subiect de altfel al cercetării intensive, este rejetul celulelor transplantate de către sistemul imunitar al primitorului. Pentru a împiedica reacţia de rejet, pacienţii trebuie să ia toată viaţa medicaţie imunosupresoare. Din păcate aceasta este însoţită deseori de reacţii adverse severe şi există şi posibilitatea ca supresia atacului îndreptat împotriva transplantului să nu fie completă. Chiar atunci când aceata reuşeşte, performanţa celulelor insulare transplantate scade cu trecerea timpului.
Cercetătorii de la Universitatea John Hopkins sunt de părere că succesul relativ modest înregistrat după transplant este datorat imposibilităţii urmăririi traiectului şi poziţionării exacte a celulelor insulare noi. Acestia au dezvoltat deci o metodă prin care celule insulare transplantate sunt „vizibile” : celulele insulare sunt închise înainte de inoculare în capsule speciale, a căror traiect şi localizare exactă pot fi detectate prin RMN (rezonanţă magnetică nucleară). Un alt avantaj, conform concluziilor trase de cercetători, ar fi prevenirea rejetului imunitar prin încapsulare.
Capsulele au un înveliş poros, obţinut dintr-o mixtură de alginat (material vâscos obţinut din alge de mare) şi feridex (substanţă de contrast vizibilă la RMN). Cu ajutorul unui aparat special se produc „picături” care conţin între 500 şi 1000 de celule producătoare de insulină. După procesul de includere al celulelor în această mixură, suprafaţa se întăreşte şi devine un fel de „capsulă magnetică”, cu un diametru nu mai mare de 0,2 mm. Porii minusculi ai capsulei permit eliberarea de insulină în exterior, pe de altă parte sunt suficient de reduşi pentru a nu permite pătrunderea celulelor sistemului imun şi prin aceasta este scăzut pericolul rejetului. Până în prezent mixtura a fost testată de cercetători la porci şi şoareci diabetici, la care rezultatele sunt încurajatoare. Rămâne de aşteptat probarea eficienţei la om.
Autor: Dr.med. Anja Lütke, Diabetes-Deutschland.de
Sursa: Barnett BP, Arepally A, Karmarkar PV et al. Magnetic resonance-guided, real-time targeted delivery and imaging of magnetocapsules immunoprotecting pancreatic islet cells. Nat Med 2007, 13: 986-91
Traducerea: Dr. Alexandra Pop, Dr. Paul Enus-Raduca
